Erdogan a șantajat NATO. A jucat la cacealma. Impunea condiții imposibile ca să își dea votul în favoarea aderării Suediei la Alianța Nord-Atlantică. Pentru militanții săi islamiști de acasă, a jucat un pic rolul de erou al națiunii. Una dintre condițiile impuse de Erdogan era ca Suedia să extrădeze membri ai Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), considerată, de Turcia, o organizație teroristă. Când liderii suedezi erau gata să îi accepte doleanța, președintele turc a mai plusat. A venit la masa negocierilor cu o nouă condiție: voia ca Uniunea Europeană să deschidă deja calea pentru aderarea Ankarei la blocul comunitar, înainte ca parlamentul Turciei să aprobe cererea Suediei de a adera la alianța militară NATO.
Departamentul de Stat al Statelor Unite l-a avertizat pe Erdogan că amestecă mere cu pere. NATO și Uniunea Europeană, deși cooperează punctual pe anumite dimensiuni de securitate, sunt două organizații diferite. De altfel, Bruxelles-ul nici nu poate invita Ankara să înceapă negocieri de aderare la UE. Regimul autoritar islamist instaurat de ani buni de Erdogan în țara sa, suprimarea presei libere, intimidarea și șantajarea opoziție politice, încălcarea flagrantă a drepturilor omului reprezintă tot atâtea blocaje în începerea negocierilor de aderare pentru accesul la spațiul comun european.
Cel care are ambiția să devină noul părinte al națiunii turce, să îl șteargă din memoria istorică pe Mustafa Kemal Atatürk, risca să fie perceput ca cel care face, voluntar sau involuntar, chiar în interiorul NATO, jocurile lui Vladimir Putin. În tentativa de a bate cu pumnul în masă printre aliații din NATO, Erdogan și-a găsit un aliat. Pe Viktor Orban, un prieten sincer criminalului de la Kremlin.
Statele Unite și aliații săi au făcut de luni de zile presiuni asupra guvernului de la Ankara. Presiunile diplomatice și-au atins scopul. Unii analiști spun că mofturile Turciei în legătură cu aderarea Suediei aveau alt motiv. Guvernul de la Ankara a vrut să cumpere, acum doi ani, avioane F-16, fabricate de Lockheed Martin Corp, în valoare de 20 de miliarde de dolari și a fost refuzat. Acum, probabil că Erdogan va obține mai repede de la administrația Biden avioanele de luptă.
De fapt, pretențiile maximaliste impuse de liderii turc și ungar au avut alt scop. Ei au ținut neapărat să dovedească faptul că Occidentul se află încă la mâna lor. Prin asemenea șantaj, amândoi, și Erdogan, și Orban, își joacă, de fapt, cartea propriei supraviețuiri politice. La Budapesta, elita militară începe să ia o distanță majoră față de Viktor Orban. Premierul ungar a devenit un mic picolo al lui Putin, gata să îl servească la comandă în orice moment. Orban a devenit o triplă amenințare: pentru securitatea Ungariei, pentru aliații din NATO, pentru partenerii din Uniunea Europeană. La rândul său, în pierdere de popularitate acasă, dar și în ochii administrației americane, Erdogan a încercat cu liderii occidentali spectacolul tocmelilor ca într-un bazar turcesc. Nu i-a mers. A cedat.
În plină criză regională generată de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei – la summitul de la Vilnius se discută cu prioritate acest aspect -, Erdogan este cel care are mai multă nevoie de solidaritatea aliaților din NATO, dar și de sprijinul lor concret. Economia Turciei este în cădere liberă și ar putea atrage după sine și prăbușirea regimului islamist de la Ankara. Pe moment, sultanul a cedat la preț ca negustorul din bazar. Nu se știe în viitor dacă aliații se mai pot baza pe cuvântul său. Turcia, sub regimul lui Erdogan, a devenit un factor de iritare, dacă nu chiar de destabilizare.
Mi-ar fi plăcut ca, la alegerile prezidențiale care au avut lor acum două luni în Turcia, regimul lui Erdogan să fi fost definitiv împins spre tomberoanele istoriei. Capete de acuzare la adresa sa ar fi destule. Le enumăr pe cele mai importante. Sultanul politicii neo-otomane a împins Turcia, un important stat membru NATO, către un regim autoritar islamist. A ras toată arhitectura laică a statului turc și moștenirea direcției pro-occidentale dată acum un secol de Mustafa Kemal Atatütk. A înscenat – precum Hitler în 1933 incendierea Reichstag-ului – o pretinsă lovitură de stat împotriva sa în 2016, bun pretext pentru a înlocui elita conducătoare a armatei – arestări, concedieri – și liderii structurilor de forță cu marionete ale regimului său.
Poate cel mai grav a fost faptul că a închis baza militară americană de la Incirlik (din sud-estul Turciei), un avanpost geostrategic în vederea blocării intereselor expansioniste ale Rusiei în Mediterana și în Orientul Mijlociu. Practic, Erdogan a făcut atunci jocurile strategice ale Moscovei la Mediterana. Amplasată strategic, baza aeriană Incirlik a fost un element operațional cheie pentru misiunile şi operațiunile forțelor americane din regiune. De acolo s-au dus campaniile de bombardament împotriva organizației Statului Islamic din Siria și Irak. Incirlik a fost considerată esențială pentru contracararea intereselor strategice ale Rusiei în Orientul Mijlociu și o piesă de bază în descurajarea nucleară. Abia la începutul acestui an, militarii americani de la Baza Aeriană Incirlik au primit din nou permisiunea să părăsească baza pentru a pleca în permisii, după ani de interdicție impuse arbitrar de sultanul de la Ankara.
Turcia, sub regimul lui Erdogan, a transformat imperativele de securitate ale Occidentului în marfă de bazar.